dezamagire printre lacrimi si suspine

Nu imi e frica de dezamagire..doar daca este vorba de dezamagirea fata de mine insumi..restu nu mai e nimic..si asa s`au dus ani din viata mea incercand sa aflu de ce imi pun atatea intrebari fara raspuns..si unde le`as putea gasi..unde as putea gasi un adevar absolut care sa nu lase niciun semn de intrebare..nicio indoiala...si totusi de ce nu pot trai simplu...zambesc ,rad si nimanui nu`i pasa ce se ascunde in spatele acelui zambet..am mainile patate ..caci mi`am ucis fericirea..si totusi stiu cu toata fiinta mea ca sunt nevinovata..umbre ..voci..ma sperie ...ca si cum ar sti ca sunt in stare de mai mult decat ar fi cineva prins in aceasca cusca..acest corp..si cheia pare a nu fi la mine..ceilalti sunt doar niste iluzii...doar eu exist ..si cateodata imi pare ca sunt doar o oglindire a dezamagirii ...toti vor mai mult de la mine..si niciodata nu`i de ajuns..prea mult..si totusi urasc sa ma plang..ma simt prea slaba...e totul din ce in ce mai rece si din ce in ce mai intunecos..si nu se vede nici urma de lumina...si totusi tin sa cred ca voi reusi...